Asistența judiciară în materie penală

Articolul 230. Comisia rogatorie internațională

Comisia rogatorie internațională în materie penală este acea formă de asistență judiciară care constă în împuternicirea pe care o autoritate judiciară dintr-un stat o acordă unei autorități din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul și în numele său, unele activități judiciare privitoare la un anumit proces penal.

Articolul 231. Obiectul comisiei rogatorii

(1) Obiectul cererii de comisie rogatorie îl constituie cu precădere: a) localizarea și identificarea persoanelor și obiectelor; audierea suspectului, inculpatului, persoanei vătămate, părții civile, părții responsabile civilmente, martorilor și experților, precum și confruntarea; percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri, sechestrul și confiscarea specială sau extinsă; cercetarea la fața locului și reconstituirea; expertizele; transmiterea de informații necesare într-un anumit proces, interceptarea convorbirilor, examinarea documentelor de arhivă și a fișierelor specializate și alte asemenea acte de procedură; b) transmiterea mijloacelor materiale de probă; c) comunicarea de documente sau dosare.

(2) Dacă statul solicitant dorește ca martorii sau experții să depună jurământ, va cere aceasta în mod expres, iar statul român va da curs acestei cereri în situațiile în care legea internă română nu se opune.

(3) Statul român va transmite numai copii sau fotocopii certificate de pe documentele sau dosarele cerute. Dacă statul solicitant cere în mod expres transmiterea documentelor originale, se va da curs, în măsura posibilului, acestei cereri.

Articolul 232. Data și locul comisiei rogatorii

(1) Dacă statul solicitant solicită în mod expres, statul român îl va informa despre data și locul îndeplinirii comisiei rogatorii. Autoritățile și persoanele în cauză, menționate de statul solicitant, vor putea să asiste și să colaboreze la efectuarea comisiei rogatorii, în limitele permise de legea română.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și în cazul în care asistența este solicitată de autoritățile judiciare române.

Articolul 233. Ridicarea de obiecte și înscrisuri și efectuarea perchezițiilor

(1) În vederea descoperirii și strângerii probelor aflate pe teritoriile altor state, organul judiciar român competent poate cere autorităților străine să ridice obiecte și înscrisuri sau să efectueze percheziții și să remită obiectele ori înscrisurile predate sau ridicate în timpul percheziției. Atunci când se solicită efectuarea unei percheziții domiciliare, în cererea întocmită potrivit art. 229, organul judiciar român solicitant indică și confirmă emiterea de către judecătorul competent a încheierii prin care a fost încuviințată efectuarea percheziției.

(2) În aplicarea alin. (1), ridicarea de obiecte și înscrisuri și efectuarea perchezițiilor se efectuează potrivit legii statului solicitat.

(3) Atunci când România este stat solicitat, cererea formulată de autoritățile străine competente trebuie să cuprindă informațiile prevăzute la art. 229, precum și: a) numele, prenumele și semnalmentele persoanei cercetate de autoritățile străine, indicarea urmelor săvârșirii infracțiunii ori a altor obiecte care se presupune că există în locul ce urmează să fie percheziționat; b) motivul pentru care se solicită efectuarea percheziției; c) indicarea încadrării juridice, descrierea situației de fapt, a probelor sau a datelor din care rezultă că în locul în care se solicită efectuarea percheziției se află persoana cercetată de autoritățile străine sau pot fi descoperite probe cu privire la săvârșirea infracțiunii; d) dacă este cazul, indicarea probelor sau a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni sau a obiectelor și înscrisurilor ce fac obiectul infracțiunii; e) indicarea locului unde urmează a se efectua percheziția.

(4) Cererea prevăzută la alin. (3) este admisă, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: a) fapta care face obiectul procedurii penale desfășurate în statul solicitant ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârșită pe teritoriul României, o infracțiune și autorul ar fi fost sancționabil. În cazul în care măsura a fost aplicată pentru mai multe infracțiuni, verificarea condiției se face pentru fiecare infracțiune în parte; b) pedeapsa prevăzută de legea română și cea a statului solicitant pentru infracțiunea săvârșită de persoana cercetată de statul solicitant este de cel puțin un an închisoare.

(5) Condițiile prevăzute la alin. (4) pot să atragă regula reciprocității.

(6) Atunci când România este stat solicitat, ridicarea de obiecte și înscrisuri și percheziția se dispun și se efectuează potrivit Codului de procedură penală, în baza ordonanței procurorului sau a încheierii judecătorului, iar în cazul percheziției domiciliare, în baza autorizației date de judecătorul român competent. În cazul percheziției domiciliare, condiția începerii urmăririi penale prevăzută de Codul de procedură penală nu se aplică.

Articolul 234. Remiterea obiectelor și dosarelor

(1) Statul român va putea să amâne remiterea obiectelor, a dosarelor sau a documentelor a căror comunicare este cerută, dacă acestea îi sunt necesare pentru o procedură penală în curs.

(2) Obiectele și originalele dosarelor și ale documentelor, comunicate în îndeplinirea unei comisii rogatorii, vor fi restituite cât mai curând posibil statului român de către statulsolicitant, în afară de cazul în care statul român renunță la ele.

Articolul 235. Audierile prin videoconferință

(1) În cazul în care o persoană care se află pe teritoriul României trebuie să fie audiată ca martor sau expert de către autoritățile judiciare ale unui stat străin și este inoportun sau imposibil pentru acea persoană să se înfățișeze personal pe teritoriul acelui stat, statul străin poate solicita ca audierea să aibă loc prin videoconferință, potrivit alineatelor următoare.

(2) O asemenea cerere poate fi acceptată de statul român dacă nu contravine principiilor sale fundamentale de drept și cu condiția să dispună de mijloacele tehnice care să permită efectuarea audierii prin videoconferință.

(3) În cererea de audiere prin videoconferință trebuie să se precizeze, în afară de informațiile prevăzute la art. 229, motivul pentru care nu este oportun sau este imposibil ca martorul sau expertul să fie prezent personal la audiere, precum și denumirea autorității judiciare și numele persoanelor care vor proceda la audiere.

(4) Martorul sau expertul va fi citat potrivit legii române.

(5) Autoritățile judiciare competente să execute cererile formulate de autoritățile altor state sunt curțile de apel, în cursul judecății, respectiv parchetele de pe lângă curțile de apel, în cursul urmăririi penale.

(6) Audierea prin videoconferință se desfășoară potrivit următoarelor reguli: a) audierea are loc în prezența judecătorului sau procurorului român competent, după caz, asistat, după caz, de un interpret; acesta verifică identitatea persoanei audiate și este obligat să asigure respectarea principiilor fundamentale ale legii române. În cazul în care constată că sunt încălcate principiile fundamentale ale dreptului român, judecătorul sau procurorul ia de îndată măsurile necesare pentru a asigura desfășurarea audierii în conformitate cu legea română; b) autoritățile judiciare române competente și cele ale statului solicitant convin, după caz, asupra măsurilor de protecție a martorului sau expertului; c) audierea se efectuează direct de către autoritatea judiciară competentă a statului solicitant sau sub coordonarea acesteia, potrivit legii sale interne; d) martorul sau expertul va fi asistat, după caz, de un interpret, potrivit legii române; e) persoana chemată ca martor sau expert poate invoca dreptul de a nu depune mărturie, care îi este conferit fie de legea română, fie de legea statului solicitat.

(7) Fără a aduce atingere măsurilor convenite pentru protecția martorilor, autoritatea judiciară română întocmește un proces-verbal în care se consemnează data și locul audierii, identitatea persoanei audiate, informații privind depunerea jurământului și condițiile tehnice în care audierea s-a desfășurat. Procesul-verbal se transmite autorității judiciare competente a statului solicitant.

(8) Dispozițiile Codului de procedură penală se aplică în mod corespunzător.

(9) Dispozițiile prezentului articol se pot aplica și în cazul audierii suspecților sau inculpaților, dacă persoana în cauză consimte și dacă există un acord în acest sens între autoritățile judiciare române și cele ale statului solicitant.

(10) Cheltuielile legate de stabilirea legăturii video, cele legate de punerea la dispoziție a acestei legături în statul solicitant, remunerarea interpreților și indemnizațiile plătite martorilor și experților, precum și cheltuielile de deplasare în statul solicitat vor fi rambursate de statul străin solicitant statului român, dacă acesta din urmă nu a renunțat expres la rambursarea acestor cheltuieli în totalitate sau parțial.

(11) Declarațiile suspectului sau ale inculpatului, ale celorlalte părți în procesul penal sau ale expertului, care se află în străinătate, pot fi luate prin videoconferință ori de câte ori este inoportun sau imposibil pentru ca acea persoană să se înfățișeze personal pe teritoriul României. Este considerată în imposibilitatea de a se înfățișa personal pe teritoriul României și persoana aflată în detenție pe teritoriul altui stat. În acest sens, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori instanța pe rolul căreia se află cauza spre soluționare întocmește și transmite, direct sau prin intermediul autorităților centrale prevăzute la art. 10, cererea de asistență judiciară internațională în materie penală. Dispozițiile alin. (3) și (9) se aplică în mod corespunzător.

Articolul 245. Înfățișarea martorilor sau experților

(1) În cazul în care înfățișarea în persoană a unui martor sau expert în fața autorităților judiciare române este necesară, autoritatea judiciară solicitantă va face mențiune în acest sens, prin cererea de înmânare a citației.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1), în cerere sau în citație, se menționează cuantumul aproximativ al cheltuielilor rambursabile de transport, întreținere, locuință și al altor cheltuieli necesare prilejuite de chemarea în fața autorităților judiciare. Autoritatea judiciară română care a dispus chemarea va putea solicita statului solicitat, prin cerere, acordarea unui avans martorului sau expertului, rambursarea urmând să fie efectuată din fondul cheltuielilor judiciare special alocat.

(3) Dacă înfățișarea în persoană a unui martor sau expert este solicitată autorităților române de un stat străin, în cazul în care martorul sau expertul declară că se va înfățișa personal, acesta poate solicita acordarea unui avans din cuantumul cheltuielilor prilejuite de chemarea în fața autorităților judiciare. Instanța va indica prin încheiere suma de bani solicitată de martor sau expert, unitatea bancară unde urmează să se consemneze suma de bani, consemnarea fiind făcută pe numele martorului sau expertului, la dispoziția autorității judiciare române competente. Încheierea instanței, precum și declarația scrisă a martorului sau expertului se vor comunica statului solicitant pe una dintre căile prevăzute la art. 11 sau 12.

Articolul 247. Neprezentarea martorului sau expertului

Martorul sau expertul care nu s-a prezentat în urma primirii citației de înfățișare a cărei comunicare a fost cerută, chiar dacă citația va cuprinde un ordin categoric, nu poate fi supus niciunei sancțiuni sau măsuri de constrângere, în afară de cazul în care el va reveni din propria inițiativă pe teritoriul statului român solicitant și dacă va fi din nou citat aici, în mod legal.

Articolul 248. Refuzul de a depune mărturie

Dacă un martor care dă curs citației și se prezintă în fața unei autorități judiciare române refuză să depună mărturie în totalitate sau în parte, nu poate fi supus vreunei măsuri de restrângere a libertății sau împiedicat în alt mod să părăsească România, chiar dacă, potrivit legii române, un asemenea refuz ar constitui o infracțiune sau ar putea atrage măsuri coercitive.

Articolul 249. Imunități

(1) Niciun martor sau expert, oricare ar fi cetățenia sa, care, în urma primirii unei citații, va consimți să se înfățișeze în fața autorităților judiciare ale statului român solicitant nu va putea fi nici urmărit, nici deținut, nici supus vreunei alte restricții a libertății sale individuale pe teritoriul României pentru fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului străin solicitat.

(2) Dacă în timpul procesului ar putea fi dispusă arestarea unui martor care este bănuit că a săvârșit o infracțiune în legătură cu mărturia sa în fața autorităților judiciare ale statului român solicitant, alta decât refuzul de a depune mărturie, se va lua în considerare faptul dacă interesele justiției nu ar fi mai bine protejate prin încredințarea urmăririi, dacă este posibil, către statul străin solicitat.

(3) Nicio persoană, oricare ar fi cetățenia ei, citată în fața autorităților judiciare ale statului român solicitant, în vederea efectuării urmăririi penale pentru anumite infracțiuni, nu va putea fi nici urmărită, nici deținută, nici supusă vreunei alte măsuri de restrângere a libertății în România pentru fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului străin solicitat și care nu sunt menționate în citație.

(4) Imunitatea prevăzută de prezentul articol încetează dacă martorul, expertul sau persoana urmărită, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului român solicitant în termen de 15 zile consecutive după ce prezența sa nu mai este cerută de autoritățile judiciare române, va rămâne totuși pe teritoriul României sau se va reîntoarce aici după ce îl va fi părăsit.

Articolul 250. Transferul temporar al persoanelor deținute pe teritoriul statului solicitant

(1) Persoana deținută, a cărei prezență în vederea audierii ca martor sau a confruntării este cerută de autoritățile judiciare solicitante, va fi transferată temporar pe teritoriul acelui stat, cu condiția reîntoarcerii sale în termenul indicat de către autoritatea judiciară solicitată și sub rezerva dispozițiilor art. 249, în măsura în care acestea pot fi aplicate în mod corespunzător.

(2) În cazul cererilor adresate autorităților judiciare române, competența de soluționare a cererii aparține instanței în a cărei rază teritorială se află locul de deținere. În acest sens, instanța va dispune ascultarea persoanei deținute, în prezența unui avocat ales sau numit din oficiu, precum și a unui interpret, dacă este cazul, în camera de consiliu, cu participarea procurorului. Persoanei deținute i se face cunoscut obiectul cererii, cerându-i-se să declare dacă este de acord să fie transferată temporar pe teritoriul statului solicitant în vederea audierii ca martor. Declarația sa este consemnată într-un proces-verbal semnat de președintele completului de judecată, grefier, interpret și inculpat.

(3) În cazul în care persoana deținută nu consimte, instanța va dispune prin încheiere respingerea cererii. Încheierea este definitivă și se comunică în termen de 48 de ore de la pronunțare Ministerului Justiției.

(4) În cazul în care persoana deținută consimte la transferarea sa temporară, instanța va verifica dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (6), urmând a dispune, prin încheiere, admiterea sau respingerea cererii, după caz. Încheierea poate fi atacată cu contestație, în termen de 24 de ore de la pronunțare, de către procurorul competent. Contestația se soluționează în termen de 3 zile.

(5) Încheierea prevăzută la alin. (4) se comunică Ministerului Justiției, în termen de 24 de ore de la data rămânerii definitive, care va informa autoritatea centrală a statului solicitant cu privire la decizia autorității judiciare române. Încheierea prin care instanța a dispus transferarea temporară a persoanei deținute se comunică și Ministerului Afacerilor Interne, care asigură predarea sub escortă a persoanei deținute potrivit alin. (8).

(6) Transferarea poate fi refuzată: a) dacă prezența persoanei deținute este necesară într-un proces penal în curs pe teritoriul României; b) dacă transferarea persoanei deținute este susceptibilă să îi prelungească detenția; c) dacă există alte motive care se opun transferării sale pe teritoriul statului solicitant.

(7) Persoana transferată rămâne în detenție pe teritoriul statului solicitant și, dacă este cazul, pe teritoriul statului solicitat pentru tranzit, în afară de cazul în care autoritatea judiciară română competentă cere punerea acesteia în libertate, în condițiile Codului de procedură penală.

(8) Locul predării deținutului către statul solicitant, precum și locul preluării sale de la acest stat vor fi un punct de frontieră al statului român. Deținutul este predat și preluat sub escortă. Ministerul Afacerilor Interne va asigura predarea și preluarea, informând Ministerul Justiției.

(9) Dispozițiile alin. (7) se aplică în mod corespunzător în cazul în care statul român este stat solicitant.

(10) În cazul cererilor formulate de autoritățile judiciare române, sub rezerva dispozițiilor art. 179 alin. (2) lit. a) și b), tranzitul pe teritoriul unui stat terț al persoanei deținute va fi acordat la cererea adresată de către Ministerul Justiției autorității centrale a statului solicitat pentru tranzit, însoțită de toate documentele necesare.

Articolul 251. Transferul temporar al persoanelor deținute pe teritoriul statului solicitat

(1) În cazul în care obiectul cererii de asistență judiciară adresate statului solicitat presupune efectuarea unor acte de procedură pentru îndeplinirea cărora este necesară prezența unei persoane deținute în România, autoritatea judiciară română solicitantă poate transfera temporar această persoană pe teritoriul statului unde ancheta trebuie să aibă loc, dacă între autoritățile române și autoritățile statului solicitat există un acord în acest sens. Modalitățile de transfer temporar al persoanei și termenul până la care trebuie să fie trimisă pe teritoriul României vor fi stabilite prin acordul respectiv.

(2) Persoana transferată va rămâne în detenție pe teritoriul statului solicitat și, eventual, pe teritoriul statului de tranzit, cu excepția cazului în care autoritățile judiciare române au cerut punerea sa în libertate.

(3) Perioada de detenție pe teritoriul statului solicitat se deduce din durata detenției pe care trebuie sau va trebui să o efectueze persoana respectivă pe teritoriul României.

Articolul 252. Înfățișarea personală a persoanelor condamnate și transferate

Dispozițiile art. 250 și 251 se aplică în mod corespunzător și persoanelor deținute pe teritoriul României, în urma transferării lor în vederea executării unei pedepse pronunțate pe teritoriul statului de condamnare, atunci când înfățișarea personală în scopul revizuirii judecății este cerută de către statul de condamnare.

Articolul 253. Protecția martorilor

Martorii audiați conform dispozițiilor prezentului titlu beneficiază, după caz, de protecție, potrivit legislației în vigoare.

Articolul 254. Comunicarea actelor de procedură

(1) Comunicarea actelor de procedură se efectuează în condițiile prezentului titlu și în conformitate cu dispozițiile tratatelor internaționale pertinente.

(2) Prin acte de procedură se înțelege, în principal, citațiile pentru părți sau martori, actul de inculpare, alte acte de urmărire penală, hotărârile judecătorești, cererile pentru exercitarea căilor de control judiciar sau actele privind executarea unei pedepse, plata unei amenzi ori plata cheltuielilor de procedură.

(3) Cererile de asistență judiciară privind comunicarea actelor de procedură adresate autorităților judiciare române se îndeplinesc în faza de judecată de judecătoria în circumscripția căreia domiciliază sau se află locul de detenție al persoanei căreia urmează să i se comunice actele, iar în faza de urmărire penală, de parchetul de pe lângă aceasta.

Articolul 255. Comunicarea și dovada comunicării

(1) Comunicarea actelor de procedură poate fi efectuată prin simpla lor transmitere către destinatar. Dacă statul solicitant o cere în mod expres, statul român va efectua comunicarea în una dintre formele prevăzute de legislația română pentru înmânări analoage sau într-o formă specială compatibilă cu această legislație.

(2) Dovada comunicării se face printr-un document datat și semnat de destinatar sau printr-o declarație a autorității judiciare române solicitate, constatând faptul comunicării, forma și data efectuării comunicării. Actul sau declarația se transmite de îndată statului solicitant. La cererea acestuia din urmă, statul român va preciza dacă notificarea a fost făcută în conformitate cu legea română. În cazul în care comunicarea nu s-a putut face, statul român înștiințează de îndată statul solicitant despre motivul necomunicării.

Articolul 256. Termenul necesar comunicării

Citația pentru înfățișare, destinată unei persoane urmărite care se află pe teritoriul României, se transmite autorităților române competente cel mai târziu cu 40 de zile înainte de data fixată pentru înfățișare. De acest termen se ține seama la fixarea datei înfățișării și la transmiterea citației.

Articolul 257. Comunicarea prin poștă a actelor de procedură

(1) Autoritățile judiciare române pot transmite direct, prin poștă, actele de procedură și hotărârile judecătorești persoanelor care se află pe teritoriul unui stat străin, dacă prin instrumentul juridic internațional aplicabil în relația cu acel stat se prevede astfel.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1), actele de procedură și hotărârile judecătorești sunt însoțite de o notă care indică faptul că destinatarul poate obține de la autoritatea judiciară emitentă informații asupra drepturilor și obligațiilor sale.

Articolul 258. Comunicarea de înscrisuri și date

(1) Statul român comunică, în măsura în care autoritățile judiciare române pot ele însele să le obțină într-un asemenea caz, extrasele de pe cazierul judiciar și orice date referitoare la acesta care îi vor fi cerute, pentru o cauză penală, de autoritățile judiciare ale statului străin solicitant.

(2) În alte cazuri, altele decât cele prevăzute la alin. (1), se va da curs unei asemenea cereri, în condițiile prevăzute de legea română.

Articolul 259. Transmiterea informațiilor

(1) Statul român va transmite statului străin interesat informații despre hotărârile penale și despre măsurile ulterioare, care se referă la cetățenii statului străin și care au făcut obiectul unei mențiuni în cazierul judiciar. Aceste informații se comunică cel puțin o dată pe an.

(2) Dacă persoana în cauză este cetățean al mai multor state, informațiile se comunică fiecărui stat interesat, în afara cazului în care această persoană are cetățenia statului român.

(3) Statul român transmite statului străin interesat, la cererea acestuia, în cazuri speciale, câte o copie de pe hotărârile și măsurile prevăzute la alin. (1), precum și orice altă informație referitoare la acestea, pentru a-i permite să examineze dacă ele necesită măsuri pe plan intern.

Articolul 260. Autoritatea română competentă

(1) Informațiile la care se referă art. 257 se transmit prin intermediul Ministerului Justiției.

(2) Informațiile de același fel, primite de la autoritățile competente ale statelor străine în cadrul schimbului de informații, se primesc de către Ministerul Justiției, care le transmite autorităților competente, spre a se proceda în raport cu atribuțiile privitoare la recunoașterea și, respectiv, înregistrarea hotărârilor penale străine.

Dispoziții privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Directivei 2014/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul european de anchetă în materie penală

Articolul 329. Tipurile de proceduri în cadrul cărora poate fi emis ordinul european de anchetă

Ordinul european de anchetă poate fi emis: a) în cadrul procedurilor penale inițiate de o autoritate judiciară sau care pot fi inițiate în fața unei autorități judiciare cu privire la o infracțiune, în conformitate cu legislația statului emitent; b) în cadrul procedurilor inițiate de autorități administrative cu privire la fapte care constituie încălcări ale normelor de drept și care sunt sancționate în legislația națională a statului emitent și în care decizia poate da naștere unei acțiuni în fața unei instanțe competente, în special în materie penală; c) în cazul procedurilor inițiate de autorități judiciare cu privire la fapte care constituie încălcări ale normelor de drept și care sunt sancționate în legislația națională a statului emitent, în cazul în care decizia autorităților menționate poate da naștere unei acțiuni în fața unei instanțe competente, în special în materie penală; d) în legătură cu procedurile prevăzute la lit. a), b) și c), care privesc infracțiuni sau încălcări ale legii, ce pot angaja răspunderea unei persoane juridice sau pot conduce la aplicarea de pedepse unei persoane juridice în statul emitent.

Articolul 330. Autoritățile competente române pentru emiterea și executarea unui ordin european de anchetă

(1) Când România este stat emitent, ordinul european de anchetă este emis, în cursul procesului penal, de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau de judecătorul competent, potrivit fazei procesuale, din oficiu sau la cererea părților sau subiecților procesuali principali, în condițiile prevăzute de Codul de procedură penală.

(2) Când România este stat de executare, recunoașterea și executarea unui ordin european de anchetă sunt de competența parchetului sau instanței competente material și după calitatea persoanei, potrivit legii române. Competența teritorială este determinată în funcție de locul unde urmează să fie dusă la îndeplinire măsura de anchetă. Ordinele europene de anchetă care privesc fapte care, potrivit legii, sunt de competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau a Direcției Naționale Anticorupție se recunosc și se execută de către acestea.

(3) Competența îndeplinirii atribuțiilor de autoritate centrală se exercită de către Ministerul Justiției, în cazul ordinelor europene de anchetă care se referă la activitatea de judecată ori de executare a hotărârilor, și de către Ministerul Public, prin structurile de specialitate, în cazul ordinelor europene de anchetă care se referă la activitatea de cercetare și urmărire penală.

(4) În îndeplinirea atribuțiilor, autoritățile centrale prevăzute la alin. (3) acordă asistență autorităților judiciare naționale și străine în cazurile prevăzute la art. 331 alin. (5).

Articolul 331. Emiterea și transmiterea ordinului european de anchetă de către autoritățile române

(1) Un ordin european de anchetă poate fi emis cu îndeplinirea următoarelor condiții, care vor fi evaluate în fiecare caz de către autoritatea emitentă: a) emiterea ordinului european de anchetă este necesară și proporțională în cauză, față de scopul procesului penal, ținând cont de drepturile suspectului sau inculpatului; b) măsura sau măsurile indicate în ordinul european de anchetă ar putea fi dispuse în aceleași condiții într-o cauză internă similară.

(2) Ordinul european de anchetă este emis în forma prevăzută în anexa nr. 11, este completat și semnat de autoritatea emitentă, conținutul său fiind certificat pentru conformitate și corectitudine. Ordinul european de anchetă va cuprinde în special următoarele informații: a) date privind autoritatea emitentă; b) obiectul și motivele emiterii ordinului european de anchetă; c) informațiile necesare disponibile privind persoana sau persoanele în cauză; d) descrierea faptei care face obiectul procesului penal, precum și dispozițiile legale aplicabile; e) o descriere a măsurii sau măsurilor de anchetă solicitate și a probelor care urmează să fie obținute.

(3) Ordinul european de anchetă se traduce, prin grija autorității emitente, și se transmite direct autorității competente din statul de executare, prin orice mijloace care permit o înregistrare scrisă și care să permită statului de executare să stabilească autenticitatea acestuia.

(4) Autoritatea emitentă poate transmite ordinul european de anchetă și prin intermediul sistemului de comunicații al Rețelei Judiciare Europene.

(5) În cazul în care autoritatea emitentă nu deține nicio informație cu privire la coordonatele autorității străine de executare, aceasta poate face toate investigațiile necesare, prin utilizarea atlasului judiciar al Rețelei Judiciare Europene și, în subsidiar, cu asistența autorității centrale sau a punctelor de contact la Rețeaua Judiciară Europeană.

(6) Orice comunicări ulterioare între autoritatea emitentă și autoritatea de executare vor avea loc direct între acestea. Toate dificultățile legate de transmiterea sau autenticitatea oricăror documente necesare pentru executarea ordinului european de anchetă sunt soluționate prin contact direct între autoritatea emitentă și autoritatea de executare sau, când acesta nu este posibil, cu asistența autorităților centrale competente, după caz. Autoritatea emitentă și autoritatea de executare se pot consulta între ele, prin orice mijloace adecvate, ori de câte ori consideră necesar, în vederea facilitării executării ordinului european de anchetă.

(7) Autoritatea română emitentă, potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (1), poate solicita ca reprezentanți ai uneia sau mai multor autorități române să asiste la executarea ordinului european de anchetă în sprijinul autorităților competente ale statului de executare. Dispozițiile art. 266 se aplică în mod corespunzător.

(8) În cazul în care autoritatea de executare apreciază că, într-un caz concret, la emiterea ordinului european de anchetă, nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1), după consultări cu autoritatea de executare, autoritatea emitentă română poate decide să retragă ordinul european de anchetă.

Articolul 332. Ordinul european de anchetă cu referire la un ordin precedent

(1) În cazul emiterii unui ordin european de anchetă care completează un ordin precedent, autoritatea emitentă română precizează acest fapt în ordinul european de anchetă, în secțiunea D a formularului prevăzut în anexa nr. 11.

(2) În cazul în care asistă la executarea ordinului european de anchetă în statul de executare, potrivit prevederilor art. 331 alin. (7), reprezentantul autorității emitente, pe durata prezenței pe teritoriul statului de executare, poate emite un ordin de anchetă care îl completează pe cel precedent. Acesta se transmite direct autorității de executare.

(3) Ordinul european de anchetă care completează un ordin precedent este emis cu respectarea dispozițiilor art. 331 alin. (1) și (2).

Articolul 333. Recunoașterea și executarea de către autoritățile române a unui ordin european de anchetă

(1) Ordinul european de anchetă este recunoscut, fără a fi necesară nicio altă formalitate, și executat de către autoritatea competentă potrivit art. 330 alin. (2), cu excepția cazurilor în care este incident vreunul dintre motivele prevăzute la art. 334 alin. (5), art. 335 sau 339. Autoritatea competentă română asigură executarea ordinului european de anchetă în același mod și cu aceleași mijloace ca în situația în care măsura de anchetă ar fi fost dispusă de către o autoritate română. În cazul în care ordinul european de anchetă, emis în faza de urmărire penală, are ca obiect luarea unor măsuri care, potrivit legii române, sunt de competența judecătorului de drepturi și libertăți, procurorul competent va sesiza judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța corespunzătoare în grad în a cărei circumscripție teritorială își are sediul parchetul, în vederea recunoașterii ordinului european de anchetă.

(2) Dacă autoritatea judiciară română apreciază că nu este competentă să ia măsurile necesare pentru recunoașterea și executarea unui ordin european de anchetă, îl trimite de îndată, din oficiu, autorității judiciare române competente și informează despre aceasta autoritatea emitentă.

(3) Autoritatea de executare respectă formalitățile și procedurile indicate în mod expres de autoritatea emitentă, sub condiția ca aceste formalități și proceduri să nu contravină principiilor fundamentale ale legii române.

(4) În cazul în care autoritatea de executare are motive să creadă că în statul membru emitent, la emiterea ordinului european de anchetă, nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute la art. 331 alin. (1), aceasta poate consulta autoritatea emitentă cu privire la relevanța executării ordinului european de anchetă.

(5) Dacă, după consultarea prevăzută la alin. (4), autoritatea emitentă decide să retragă ordinul european de anchetă, procurorul dispune, prin ordonanță, clasarea, iar instanța va lua act de retragere, prin încheiere definitivă, pronunțată în camera de consiliu, fără citare.

(6) În cazul în care autoritatea română de executare primește un ordin european de anchetă care nu a fost emis sau validat de o autoritate judiciară, va restitui ordinul european de anchetă în statul emitent. Restituirea se va dispune de către procurorul competent, prin ordonanță, iar de către instanță, prin încheiere definitivă, pronunțată în camera de consiliu, fără citare.

(7) Dispozițiile art. 14 din prezenta lege se aplică în mod corespunzător. În relația cu statele membre care au declarat că solicită transmiterea ordinelor europene de anchetă și documentele anexate exclusiv în limba națională, autoritățile române pot solicita ca ordinul european de anchetă și documentele anexe să fie traduse în limba română.

(8) În cazurile în care autoritatea emitentă indică faptul că măsurile de anchetă au un caracter urgent, ordinul european de anchetă și documentele anexate vor fi însoțite de o traducere în limba română.

(9) Autoritatea română de executare poate fi asistată la executarea unui ordin european de anchetă de reprezentanți ai uneia sau mai multor autorități competente din statul emitent, în baza unei solicitări a autorității emitente. Autoritatea de executare română se conformează acestei cereri, cu condiția ca această asistență să nu contravină principiilor fundamentale ale dreptului român și să nu aducă atingere intereselor fundamentale în materie de siguranță națională. Dispozițiile art. 332 alin. (2) se aplică în mod corespunzător. Statul român, pe al cărui teritoriu s-au produs prejudiciile, repară aceste prejudicii în condițiile aplicabile prejudiciilor cauzate de propriii săi funcționari. Dispozițiile art. 266 se aplică corespunzător. Reprezentanții autorităților competente din statul emitent respectă legea română pe durata executării ordinului european de anchetă. Acestea nu au niciun fel de competențe specifice autorităților de aplicare a legii pe teritoriul României, cu excepția cazului în care executarea unor astfel de competențe pe teritoriul român este conformă cu legea română, în măsura convenită între autoritatea emitentă și autoritatea de executare română.

(10) Dacă autoritatea de executare competentă constată că autoritatea emitentă nu a menționat relevanța măsurilor de anchetă pentru soluționarea cauzei penale, va putea solicita completarea corespunzătoare a ordinului european de anchetă.

(11) Dispozițiile art. 331 alin. (6) se aplică în mod corespunzător.

Articolul 334. Recurgerea la măsuri de anchetă alternative

(1) Autoritatea română de executare recurge, ori de câte ori este posibil, la o altă măsură decât cea prevăzută în ordinul european de anchetă, atunci când: a) măsura de anchetă indicată în ordinul european de anchetă nu este prevăzută de legea română; b) măsura de anchetă nu ar putea fi dispusă într-o cauză internă similară, potrivit legii române.

(2) Fără a aduce atingere prevederilor art. 335, dispozițiile alin. (1) nu se aplică următoarelor măsuri de anchetă: a) obținerea de informații sau de probe aflate deja în posesia autorității române de executare și informații sau probe care ar fi putut fi obținute, în conformitate cu legea română, în cadrul unor proceduri penale sau în scopurile ordinului european de anchetă; b) obținerea de informații cuprinse în baze de date deținute de poliție sau autoritățile judiciare care sunt direct accesibile autorității de executare în cadrul unor proceduri penale; c) audierea unui martor, a unui expert, a unei victime, a unei persoane suspectate sau acuzate sau a unei părți terțe pe teritoriul României; d) orice măsură de anchetă fără caracter coercitiv, astfel cum este definită în legea română; e) identificarea persoanelor abonate la un număr de telefon sau o adresă IP anume, în condițiile legii române.

(3) Când măsura alternativă ar avea același rezultat, prin mijloace mai puțin intruzive, autoritatea de executare poate recurge, de asemenea, la o altă măsură de anchetă față de cea indicată în ordinul european de anchetă.

(4) Înainte de a dispune vreo măsură potrivit alin. (1) și (3), autoritatea de executare informează autoritatea emitentă.

(5) În cazul în care, în conformitate cu alin. (1), măsura indicată în ordinul european de anchetă nu există în dreptul român sau nu ar putea fi dispusă într-o cauză similară potrivit legii române și nu există nicio altă măsură care ar avea același rezultat ca măsura solicitată, autoritatea de executare notifică autoritatea emitentă că nu a fost posibil să se acorde asistența solicitată. Procurorul dispune clasarea, prin ordonanță motivată, iar instanța de judecată va respinge cererea, prin încheiere definitivă, pronunțată în camera de consiliu, fără citare, cu participarea procurorului.

(6) În cazul în care autoritatea emitentă, ca urmare a informării prevăzute la alin. (4) și (5), decide să retragă ordinul european de anchetă, dispozițiile art. 333 alin. (5) se aplică în mod corespunzător. Dacă autoritatea emitentă completează sau modifică ordinul european de anchetă inițial sau emite un nou ordin european de anchetă, dispozițiile prezentei secțiuni se aplică în mod corespunzător.

Articolul 335. Motive de nerecunoaștere și neexecutare

(1) Recunoașterea sau executarea unui ordin european de anchetă poate fi refuzată în următoarele cazuri: a) există o imunitate sau un privilegiu, cum ar fi imunitatea diplomatică, sau principiul specialității sau orice alte circumstanțe prevăzute de legea română sau există norme privind determinarea sau limitarea răspunderii penale legate de libertatea presei și de libertatea de exprimare în alte mijloace de informare în masă, care fac imposibilă executarea ordinului european de anchetă; b) executarea ordinului european de anchetă, într-un caz specific, ar aduce atingere intereselor fundamentale în materie de securitate națională, ar pune în pericol sursa informației sau ar implica utilizarea de informații clasificate cu privire la activități specifice ale serviciilor de informații; c) ordinul european de anchetă a fost emis în cadrul procedurilor prevăzute la art. 329 lit. b) sau c) și măsura de anchetă nu ar fi fost autorizată, conform legii române, într-o cauză similară; d) executarea ordinului european de anchetă ar fi contrară principiului ne bis in idem; e) ordinul european de anchetă se referă la o infracțiune care este prezumată a fi fost comisă în afara teritoriului statului emitent și integral sau parțial pe teritoriul României, iar fapta în legătură cu care a fost emis ordinul european de anchetă nu este incriminată în legea română; f) există motive temeinice pentru a considera că executarea unei măsuri de anchetă ar fi incompatibilă cu obligațiile asumate de statul român potrivit art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană și Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; g) fapta pentru care a fost emis ordinul european de anchetă nu este incriminată în legea română, cu excepția cazului în care se referă la una dintre infracțiunile din anexa nr. 14, astfel cum este indicată de autoritatea emitentă, dacă fapta respectivă este sancționabilă în statul emitent cu o pedeapsă cu închisoarea sau cu o măsură privativă de libertate pentru o perioadă maximă de cel puțin 3 ani; h) măsura indicată în ordinul european de anchetă nu este prevăzută în legea română decât pentru anumite infracțiuni sau limite de pedeapsă, care nu cuprind infracțiunea la care face referire ordinul european de anchetă.

(2) Prevederile alin. (1) lit. g) și h) nu se aplică în cazul măsurilor prevăzute la art. 334 alin. (2).

(3) În cazul în care ordinul european de anchetă se referă la o infracțiune în materie vamală, de impozite sau taxe și schimb valutar, autoritatea de executare nu poate refuza recunoașterea sau executarea pe motiv că legislația română nu impune același tip de impozite sau taxe sau nu cuprinde același tip de reglementări în materie vamală, de impozite, taxe sau schimb valutar ca dreptul statului emitent.

(4) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), b), d)-f), înainte de a decide nerecunoașterea sau neexecutarea unui ordin european de anchetă, în tot sau în parte, autoritatea judiciară de executare se consultă cu autoritatea emitentă, prin orice mijloace care permit o înregistrare scrisă, și solicită autorității emitente să furnizeze fără întârziere orice informații necesare, după caz.

(5) În cazul menționat la alin. (1) lit. a) și în cazul în care competența de a ridica privilegiul sau imunitatea revine unei autorități a statului român, autoritatea română de executare îi transmite o cerere în acest sens, fără întârziere. În cazul în care competența de a ridica privilegiul sau imunitatea revine unei autorități a altui stat sau unei organizații internaționale, autoritatea străină emitentă transmite o cerere în acest sens autorității în cauză. Autoritatea competentă română se poate consulta cu autoritatea competentă străină anterior transmiterii ordinului european de anchetă.

Articolul 336. Termene pentru recunoaștere și executare

(1) Decizia privind recunoașterea și executarea este luată și măsura este dusă la îndeplinire cu aceeași celeritate și în aceleași condiții ca într-o cauză internă similară și, în orice caz, în cadrul termenelor prevăzute de prezentul articol.

(2) În cazul în care autoritatea emitentă a indicat în cuprinsul ordinului european de anchetă faptul că, din cauza termenelor procedurale, a gravității infracțiunii sau a altor împrejurări urgente, este necesar un termen mai scurt decât cele prevăzute în prezentul articol sau dacă autoritatea emitentă a indicat în ordinul european de anchetă că măsura de anchetă trebuie dusă la îndeplinire la o dată specifică, autoritatea de executare va lua în considerare, în măsura posibilităților, aceste împrejurări.

(3) Autoritatea de executare competentă dispune cu privire la recunoașterea și executarea măsurii din cuprinsul ordinului european de anchetă de îndată ce este posibil și, fără a aduce atingere prevederilor alin. (5), în termen de cel mult 30 de zile de la primirea ordinului european de anchetă.

(4) Dacă nu este incident vreunul dintre motivele de amânare prevăzute la art. 339 alin. (1) sau probele solicitate prin ordinul european de anchetă se află deja în posesia autorităților române, autoritatea de executare duce la îndeplinire măsura de anchetă, în condițiile prezentei secțiuni, fără întârziere și fără a aduce atingere prevederilor alin. (5), în cel mult 90 de zile de la luarea deciziei prevăzute la alin. (3).

(5) Dacă autoritatea de executare competentă nu poate respecta într-un anumit caz termenul prevăzut la alin. (3) sau data specifică prevăzută la alin. (2), aceasta informează fără întârziere autoritatea competentă din statul emitent, prin orice mijloace, indicând motivele amânării și timpul estimativ necesar pentru luarea deciziei. În asemenea cazuri, termenul prevăzut la alin. (3) poate fi prelungit cu maximum 30 de zile.

(6) Dacă, într-un caz determinat, autoritatea română de executare nu poate respecta termenul prevăzut la alin. (4), aceasta informează fără întârziere autoritatea competentă din statul emitent, prin orice mijloace, indicând motivele amânării, și se consultă cu autoritatea emitentă cu privire la o dată adecvată pentru executarea măsurii de anchetă.

Articolul 337. Transferul mijloacelor de probă

(1) Autoritatea judiciară de executare transferă statului emitent, fără întârziere nejustificată, mijloacele de probă obținute ca urmare a executării ordinului european de anchetă sau care se află deja în posesia autorităților competente române.

(2) Transferul mijloacelor de probă poate fi suspendat până la soluționarea unei căi de atac, cu excepția cazului în care, în cuprinsul ordinului european de anchetă sunt indicate motive suficiente pentru care transferul imediat al mijloacelor de probă este esențial pentru desfășurarea, în condiții adecvate, a unor anchete sau pentru ocrotirea unor drepturi individuale. În orice caz, transferul mijloacelor de probă se suspendă dacă ar fi de natură să cauzeze prejudicii grave și ireversibile persoanei vizate de ordinul european de anchetă.

(3) În momentul transferului mijloacelor de probă, autoritatea de executare precizează dacă solicită ca acestea să fie returnate de îndată ce nu mai sunt necesare în statul emitent.

(4) În cazul în care obiectele, documentele sau informațiile obținute în cauză sunt deja relevante pentru alte proceduri penale desfășurate în România, autoritatea de executare poate, la cererea explicită a autorității emitente și după consultarea acesteia, să transfere temporar mijloacele de probă, cu condiția ca acestea să fie returnate de îndată ce nu mai sunt necesare în statul emitent sau în orice alt moment convenit prin acord de către autoritatea de executare și autoritatea emitentă.

(5) În cazul în care se solicită în ordinul european de anchetă și dacă este posibil conform legii române, mijloacele de probă sunt imediat transferate autorităților competente ale statului emitent care participă la executarea ordinului european de anchetă potrivit prevederilor art. 333 alin. (9).

(6) Dispozițiile art. 243 se aplică în mod corespunzător.

Articolul 338. Căi de atac

(1) Actele emise și măsurile luate de autoritățile judiciare române în executarea ordinului european de anchetă sunt supuse căilor de atac prevăzute de Codul de procedură penală, în aceleași condiții și în aceleași termene.

(2) Motivele de fond pentru emiterea ordinului european de anchetă pot fi contestate numai în fața autorității emitente.

(3) Declararea unei căi de atac nu suspendă executarea măsurii de anchetă, cu excepția cazului în care acest lucru este prevăzut de legea română în cauze interne similare.

(4) Autoritatea judiciară română de executare informează autoritatea emitentă cu privire la orice cale de atac declarată potrivit alin. (1), precum și cu privire la efectele exercitării acesteia asupra executării măsurii de anchetă.

(5) Când România este stat emitent, autoritatea judiciară emitentă ia în considerare efectele admiterii căii de atac în statul de executare, împotriva măsurilor luate în executarea ordinului european de anchetă, în condițiile legii române. Dispozițiile art. 102 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător.

Articolul 339. Temeiuri pentru amânarea recunoașterii și executării

(1) Recunoașterea sau executarea ordinului european de anchetă poate fi amânată în următoarele cazuri: a) executarea acestuia ar putea aduce atingere cercetărilor penale sau unui proces penal în curs, atât timp cât autoritățile române consideră necesar; b) obiectele, documentele sau datele vizate de ordinul european de anchetă sunt deja utilizate în cadrul altor proceduri, până când acestea nu mai sunt necesare în acest scop.

(2) De îndată ce temeiul pentru amânare încetează să existe, autoritatea de executare ia imediat măsurile necesare în vederea recunoașterii sau executării ordinului european de anchetă și informează autoritatea emitentă prin orice mijloace care permit o înregistrare scrisă.

Articolul 340. Obligația de informare

(1) Autoritatea română competentă confirmă primirea ordinului european de anchetă, fără întârziere, dar nu mai târziu de o săptămână de la primirea acestuia, prin completarea și trimiterea formularului prevăzut în anexa nr. 12.

(2) În cazul prevăzut la art. 333 alin. (2), obligația de confirmare îi revine atât autorității care a primit ordinul european de anchetă, cât și celei căreia îi este transmis ordinul european de anchetă.

(3) În cazul în care ordinul european de anchetă a fost transmis prin intermediul autorității centrale competente, obligația de confirmare a primirii revine atât acesteia, cât și autorității de executare căreia îi este transmis ordinul european de anchetă de către autoritatea centrală.

(4) Fără a aduce atingere prevederilor art. 334 alin. (4) și (5), autoritatea de executare informează de îndată autoritatea emitentă, prin orice mijloace, informații care, la cererea autorității emitente, sunt confirmate fără întârziere prin orice mijloace care permit o înregistrare scrisă: a) dacă este imposibil să ia o decizie privind recunoașterea sau executarea întrucât formularul prevăzut în anexa nr. 11 este incomplet sau în mod vădit incorect; b) dacă, în timpul executării ordinului european de anchetă, autoritatea de executare consideră, fără alte cercetări ulterioare, că ar putea fi oportun să desfășoare măsuri de investigare care nu au fost prevăzute inițial sau care nu au putut fi specificate în momentul emiterii ordinului european de anchetă, pentru a permite autorității emitente să ia măsuri suplimentare în cazul respectiv; c) dacă autoritatea de executare stabilește că în cazul respectiv nu poate respecta formalitățile și procedurile indicate în mod expres de autoritatea emitentă, potrivit prevederilor art. 333 alin. (3).

(5) Fără a aduce atingere prevederilor art. 334 alin. (4) și (5), autoritatea de executare informează fără întârziere autoritatea emitentă, prin orice mijloace care permit o înregistrare scrisă, cu privire la: a) orice decizie luată în temeiul art. 334 și 335; b) orice decizie de amânare a executării ordinului european de anchetă, motivele amânării și, dacă este posibil, durata preconizată a amânării.

Articolul 341. Confidențialitatea

(1) Atât în cazul în care România este stat emitent, cât și în cazul în care este stat de executare, autoritățile române vor respecta caracterul confidențial al anchetei, conform legii române, în limita necesară pentru executarea măsurii de anchetă. Această obligație are în vedere atât existența, cât și conținutul unui ordin european de anchetă.

(2) Dacă autoritatea de executare, într-un caz anume, nu poate respecta cerința de confidențialitate, va informa de îndată autoritatea emitentă.

(3) În conformitate cu legea română și dacă autoritatea străină de executare nu a indicat altfel, autoritățile române păstrează confidențialitatea cu privire la orice probe sau informații furnizate de autoritatea de executare, cu excepția cazurilor în care divulgarea acestora este necesară în vederea executării măsurilor care au fost indicate în ordinul european de anchetă.

Articolul 343. Transferul temporar către statul emitent al persoanelor supuse unei măsuri privative de libertate în scopul ducerii la îndeplinire a unei măsuri de anchetă

(1) Un ordin european de anchetă poate fi emis pentru transferul temporar al unei persoane supuse unei măsuri privative de libertate în statul de executare în scopul aplicării unei măsuri de anchetă în vederea strângerii de probe pentru care este necesară prezența respectivei persoane pe teritoriul statului emitent, cu condiția ca aceasta să fie returnată în termenul stabilit de statul de executare. Dispozițiile art. 250 alin. (2), alin. (4), (5) și alin. (7)-(10) se aplică în mod corespunzător. Modalitățile practice privind transferul temporar al persoanei, inclusiv detaliile condițiilor sale de detenție și datele până la care aceasta trebuie să fie transferată și returnată pe teritoriul statului de executare, sunt convenite între statul emitent și statul de executare, asigurându-se că sunt luate în considerare starea fizică și mentală a persoanei în cauză, precum și nivelul de securitate necesar în statul emitent.

(2) Executarea unui ordin european de anchetă, emis în vederea transferului temporar către statul emitent al persoanelor private de libertate, în scopul ducerii la îndeplinire a unei măsuri de anchetă, poate fi refuzată în următoarele situații: a) este incident unul dintre motivele de refuz prevăzute la art. 335; b) persoana supusă unei măsuri privative de libertate nu își dă consimțământul; c) transferul este de natură să prelungească detenția persoanei.

(3) Dacă instanța consideră că este necesar, având în vedere vârsta sau starea fizică ori mentală a persoanei, reprezentantului legal al persoanei deținute i se oferă ocazia de a-și exprima opinia cu privire la transfer.

(4) Fără a aduce atingere prevederilor art. 250 alin. (7), o persoană transferată nu este urmărită penal sau deținută ori supusă niciunei alte restrângeri a libertății sale personale în statul emitent pentru fapte comise sau condamnări pronunțate anterior părăsirii teritoriului statului de executare.

(5) Imunitatea prevăzută la alin. (4) încetează dacă persoana transferată, care a avut posibilitatea de a pleca în termen de 15 zile consecutive de la data la care prezența sa nu mai era solicitată de autoritățile emitente: a) a rămas totuși pe teritoriul respectiv; sau b) a revenit după ce a plecat.

(6) Perioada de detenție pe teritoriul statului emitent se scade din perioada de detenție pe care persoana vizată este sau va fi obligată să o execute pe teritoriul statului de executare.

Articolul 344. Transferul temporar către statul de executare al persoanelor supuse unor măsuri privative de libertate în scopul ducerii la îndeplinire a unei măsuri de anchetă

(1) Un ordin european de anchetă poate fi emis pentru transferul temporar al unei persoane deținute în statul emitent, în scopul ducerii la îndeplinire a unei măsuri de anchetă în vederea strângerii de probe pentru care este necesară prezența sa pe teritoriul statului de executare. Dispozițiile art. 251 alin. (2) și (3) se aplică în mod corespunzător.

(2) Modalitățile de transfer temporar al persoanei și termenul până la care va trebui să fie trimisă pe teritoriul României vor fi stabilite prin acord între autoritățile române și autoritățile statului de executare.

(3) Dispozițiile art. 343 alin. (2) lit. a) și alin. (3)-(5) se aplică în mod corespunzător.

Articolul 345. Audierea prin videoconferință

(1) În cazul în care o persoană se află pe teritoriul României și trebuie audiată ca martor sau expert de către autoritățile competente ale statului emitent, autoritatea competentă poate să emită un ordin european de anchetă pentru a audia martorul sau expertul prin videoconferință sau alte mijloace de transmisie audiovizuală. Dispozițiile art. 235 alin. (4)-(6), alin. (8) și (10) se aplică în mod corespunzător. Dispozițiile prezentului articol se aplică și în cazul audierii suspecților sau inculpaților.

(2) Pe lângă motivele de nerecunoaștere sau neexecutare prevăzute la art. 335, executarea ordinului european de anchetă poate fi, de asemenea, refuzată dacă: a) suspectul sau inculpatul nu își dă consimțământul; sau b) executarea unei asemenea măsuri de investigare într-un caz particular ar fi contrară principiilor fundamentale de drept ale statului român.

(3) Autoritatea emitentă și autoritatea de executare convin modalitățile practice. Dacă într-o anumită cauză autoritatea de executare nu dispune de mijloacele tehnice pentru o audiere prin realizarea unei videoconferințe, statul emitent poate pune la dispoziție astfel de mijloace, de comun acord.

(4) Fără a aduce atingere eventualelor măsuri convenite în ceea ce privește protecția persoanelor, autoritatea de executare întocmește, la sfârșitul audierii, un proces-verbal în care consemnează data și locul audierii, identitatea persoanei audiate, identitatea și calitatea tuturor celorlalte persoane din statul de executare care au participat la audiere, eventualele depuneri de jurământ și condițiile tehnice în care s-a desfășurat audierea. Documentul este trimis autorității emitente de către autoritatea de executare.

(5) În cazul în care persoana care este audiată pe teritoriul statului român, potrivit prevederilor prezentului articol, refuză să depună mărturie atunci când are obligația să o facă sau depune mărturii false, se aplică legea română în același mod în care s-ar fi aplicat dacă audierea ar fi avut loc în cadrul unei proceduri la nivel intern.

(6) Un ordin european de anchetă poate fi emis, în vederea audierii persoanelor indicate la alin. (1), de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau de către instanța pe rolul căreia se află cauza.